In URSS armata era organizată, la fel ca şi astăzi, pe trei eşaloane operative. Astfel primul eşalon este compus din trupe regulate, bine pregătite şi dotate cu tehnică de top. Primul eşalon este compus numai din unităţi militare gata de luptă şi cu efectiv complet. Eşalonul doi, era compus din unităţi (divizii) care cuprindeau în general doar 30% din efectivul nominal al respectivei unităţi, însă trupele din eşalonul doi participau şi ele la aplicaţii militare şi beneficiau de militari în termen. Eşalonul trei, cel mai mare, este echivalentul modern al “marii oşti tari” din Evul Mediu românesc şi era alcătuit în general din divizii/unităţi doar pe hârtie, în cel mai bun caz având un stat major şi câţiva trupeţi. Eşalonul trei era şi cel mai slab echipat din punctul de vedere al calităţii şi noutăţii tehnicii de luptă. Aici intrau majoritatea bărbaţilor cu vârsta cuprinsă între 18-55 de ani, concentraţi din viaţa civilă.
Logica unui astfel de aranjament nu este deloc greu de explicat. Primul eşalon, crema armatei sovietice avea rolul de a prelua şocul iniţial al unui atac inamic, fiind sprijinit în 30-90 de zile de trupele mai numeroase ale eşalonului doi, care ar fi trebuit să încetinească avansul inamicului şi să ofere timpul necesar pregătirii întregii ţări pentru război, scoaterii tehnicii de luptă din conservare, dotarea diviziilor de rezervă cu personal şi armament, trecerea întregii economii pe picior de război. Mai simplu spus, primul eşalon luptă cu inamicul, eşalonul doi se completează şi pleca spre front, în timp ce al treilea eşalon era constituit.
Bineînţeles că ideal ar fi ca absolut toate unităţile aflate în nomeclatorul armatei să fie complet echipate şi cu personalul gata de luptă, numai că aici ne lovim de probleme economice insurmontabile. In principiu, pe timp de pace, maximul de soldaţi pe care orice ţară îşi permite să-l ţină activ este undeva la 1% din populaţie, dar şi acest 1% este foarte împovărător pentru economia respectivei ţări, aşa că se foloseşte sistemul de rezervişti. Aceştia la rândul se împart şi ei în două categorii: rezervişti profesionişti, adică soldaţi şi ofiţeri lăsaţi la vatră doar cu câţiva ani în urmă şi care în principiu intră în eşalonul doi, şi marea masă a bărbaţilor apţi pentru serviciul militar, al căror rol este să alcătuiască grosul diviziilor şi să asigure marea masă a soldaţilor.
Numai că de-a lungul timpului aceasta organizare, foarte bună pe hârtie, s-a dovedit falimentară. URSS-ul a avut mari probleme cu trupele din eşaloanele doi şi trei atât în WW2 cât şi în războiul din Afganistan, de unde până la urmă a retras rezerviştii datorită performanţelor foarte slabe, cât şi în timpul ameninţării cu invazia a Poloniei. Pur şi simplu aceste trupe foarte slab sau deloc pregătite nu pot face faţă, nemaidiscutând aici de folosirea de către aceştia a armamentului modern. Chiar dacă sunt asemănătoare, nu prea poţi să iei un mecanic de buldozer şenilat şi să-l faci conductor pe un tanc, aşteptându-te în acelaşi timp să fie şi performant, peste noapte.
Ai nevoie de timp şi de pregătire serioasă pentru a aduce trupele din eşalonul doi şi trei la un nivel cât de cât comparabil cu primul eşalon. Aici ar mai fi de adăugat că trupele de rezervă folosesc, cel puţin la începutul conflictului, tehnica de luptă stocată, mai veche decât cea curentă, iar acest lucru se întamplă din două motive: în primul rând, în cazul unei armate obligatorii, rezerviştii sunt cât de cât familiarizaţi cu tehnica care la vremea lor era în dotare, iar în al dolea rând, nici o ţară din lume nu-şi permite să construiască suficient armament modern pentru a echipa toate cele trei eşaloane.
Modelul sovietic al trupelor de rezervă, adoptat şi de România, prevedea ca anual, sau chiar mai rar, în funcţie şi de specializarea militarului respectiv, o parte din rezervişti să fie concentraţi prin rotaţie în scop de împrospatare a cunoştinţelor/păstrarea abilităţilor, sau pentru a se familiariza cu noi tipuri de tehnică de luptă intrată în dotare. Ca un exemplu, dacă pe vreamea comunismului făceai armata la paraşutişti, după lăsarea la vatră, timp de zece ani, erai obligat să faci un anumit număr de salturi cu paraşuta, parcă zece, în fiecare an.
Numai că şi acest gen de pregătire era foarte costisitoare. Pe de o parte cei concentraţi trebuiau hrăniţi, întreţinuţi, se consumau muniţii şi carburant, iar pe de altă parte mii de bărbaţi erau scoşi în fiecare an din circuitul economic, generând astfel pierderi serioase. Ca să vă faceţi o idee despre cuantumul acestor pierderi, atunci când URSS-ul îşi făcuse planul să invadeze Polonia, datorită concentrării unui număr mare de oameni, economia sovietică a pierdut echivalentul a 50 de milioane de zile de muncă, iar pierderile colaterale nu au putut fi calculate. In acel moment URSS-ul şi-a activat o parte importantă din cele 150 de divizii deţinute (în toate cele trei eşaloane), iar asta a însemnat zeci de mii de camioane şi utilaje rechiziţionate din economia civilă pentru a dota diviziile din rezervă.
Aşadar menţinerea unor unităţi de rezervă poate fi chiar mai scumpă decât partea armatei vizibilă pe timp de pace, asta şi datorită faptului că în mod normal eşalonul întâi reprezintă sub 35% , ca număr de oameni şi tehnică de luptă, din totalul diviziilor active.
O soluţie clară şi ieftină nu prea există într-o astfel de situaţie, trupele din rezervă fiind până la urmă adevarata forţă luptătoare a unei ţări.
In România, în acest moment, nu putem vorbi în mod serios de forţe de rezervă din “n” motive! De la lipsa cronică a tehnicii de luptă, la inexistenţa unui plan clar de mobilizare şi pregătire a rezerviştilor, baza fiind bineînţeles cei care părăsesc organismul militar şi care ar putea, măcar pentru câţiva ani, să fie consideraţi trupe de rezervă. Problema majoră la noi este lipsa cadrului legislativ şi capacitatea României de a asigura o dotare măcar minimală a acestor trupe.
In urma cu 2-3 ani a fost depus un proiect de lege în acest sens, un proiect adaptat noii realităţi politice româneşti, dar care nici astăzi nu a fost luat în discuţie. Aceasta lege prevedea că orice bărbat să se poată înscrie ca militar rezervist şi oferea chiar şi unele avantaje materiale. Respectivul civil primea lunar 25% din solda cuvenită gradului avut, iar o lună pe an se făcea pregătire centralizată, cu soldă întreagă.
Ori în acest caz am fi putut avea întradevăr o forţă de rezervă, foarte rapid concentrabilă, decent pregătită şi care chiar ar fi ştiut, cât de cât, cu ce se mănâncă războiul şi tehnica de luptă. Din păcate, aşa cum am spus, eternul şi fascinantul argument “nu sunt bani”, a blocat şi această iniţiativă foarte serioasă, lăsând practic Armata Română cu un eşalon doi scheletic şi foarte rapid degradabil, eşalon care oricum nu ar avea cu ce să plece la război, dacă ţinem cont de hârburile numite pompos “ tehnica conservată” şi mai ales de modul cum noi considerăm că se face “conservarea”, iar de un presupus eşalon trei nici nu putem vorbi.
In lumea civilizată, militarii din rezerva activă sunt organizaţi pe principiul legii pe care şi noi doream s-o introducem. Sunt plătiţi sau au alte avantaje, li se asigură un minim de pregătire anuală, au loc trageri de luptă şi una peste alta în caz de probleme au pe ce să pună mâna.
Trebuie să recunoaştem că o forţă de apărare serioasă şi credibilă nu este deloc ieftină. Mulţi dintre concetăţenii noştri confundă Armata, în întregul ei ca organizaţie desemnată să apere ţara, cu trupele aflate astăzi sub arme, trupe care sunt întradevar mult mai vizibile, dar uită sau nu ştiu că ceea ce se vede este doar vârful organizaţiei, care are la bază încă două eşaloane, fiecare dintre ele aproape dublu faţă de precedentul. De asemenea nu se conştientizează că forţele pe care un stat le menţine pe timp de pace sunt gândite să reziste undeva la 30-45 de zile, în cazul unei invazii, apoi trebuie să intre în luptă eşalonul doi şi trei, altfel degeaba mai intrăm în război.
Importanţa trupelor de rezervă este întradevăr copleşitoare! Aceste trupe câştigă sau pierd un război, nu unităţile care pe timp de pace sunt active. Slaba pregătire a rezervelor s-a putut observa în iunie-noiembrie 1941 când trupele sovietice regulate au fost distruse rapid de atacul preventiv german, iar pe front au ajuns soldaţii semi-instruiţi care nu au reuşit decât foarte greu să încetinească înaintarea germană cu pierderi uriaşe. Până când diviziile bine pregătite din Extremul Orient nu au ajuns pe Frontul de Est, armata sovietică pur şi simplu nu a avut capacitatea de a stopa invazia germană, cu atât mai puţin să preia iniţiativa.
Insă intrarea în luptă a diviziilor de prim-eşalon din est, concomitent cu venirea iernii au permis armatei sovietice să oprească ofensiva şi au oferit timpul necesar instruirii şi dotării cât de cât a trupelor proaspăt concentrate, deşi pierderea diviziilor “profesioniste” în vara anului 1941 a putut fi compensată cu adevărat, adică prin preluarea iniţiativei, decât după bătălia de la Kursk din vara lui “43.
Revenind acum la situaţia de astăzi, putem observa că problemele s-au acutizat, paradoxal am spune, tocmai datorită creşterii nivelului tehnologic al tehnicii din dotare, a rapidităţii manevrelor cerute astăzi de un câmp de luptă înţesat de tehnologie şi informaţie. Astfel dacă la începutul WW2 un bărbat putea fi familiarizat destul de repede, şase luni, cu armamentul individual de infanterie, astăzi situaţia este mult mai complicată.
Mai clar nivelul de pregătire necesar astăzi a unui soldat este mult mai ridicat decât era în urmă cu 40 de ani, atunci când luptele cu un număr mare de soldaţi făceau ca pregătirea necesară să fie mult mai puţin pretenţioasă. Manevrele în viteză, noile sisteme de armament, câmpul tactic de luptă fac ca nivelul minim de pregătire cerut să fie mult mai complex decât în trecut, cu totul incompatibil cu actualul sistem al trupelor de rezervă.
Ca să dăm un singur exemplu: racheta AT Maliutka, aflată şi în dotarea Armatei Române, necesită peste 2000 (două mii) de lansări simulate, pentru ca operatorul să aibe o şansă reală de a lovi un vehicul inamic într-o situaţie reală de luptă. Iar complexitatea unei rachete AT este minoră faţă de operarea altor categorii de tehnică.
Doar pentru conducerea unui TAB sau MLI sunt necesare şase luni de şcoală de aplicaţie, iar dacă ne gândim la sisteme mai sofisticate de comunicaţii sau bruiaj, rachete AA de tip MAPADS, trăgătorii pentru mitraliere, echipajul unui tun sau obuzier, etc, etc, ajungem la concluzia că dacă în urmă cu 50-70 de ani acest sistem al trupelor de rezervă nu era nici pe departe perfect dar reuşea câteodată să-şi atingă scopurile, astăzi este pur şi simplu desuet, imposibil de folosit.
In mod normal legea care zace în Parlament de cel puţin doi ani ar fi trebuit să asigure Armatei Române un rezervor de rezervişti (nu din ăia catalogaţi ca "nesimţiţi")destul de bine pregătiţi şi gata oricând să ridice armele, însă atât timp cât această lege nu va fi votată, Armata ca forţă luptătoare, lăsând la o parte dezastrul metastazic al dotării, nu are nici o şansă să-şi îndeplinească, măcar parţial, rolul de descurajare a unui potenţial atac militar asupra României. GeorgeGMT
Sursa: Rumania Military
